Acum multi ani cand m-am mutat in Bucuresti prima locuinta in care am stat era infestata de gandaci de bucatarie. Era prima mea experienta cu ei si a fost coplesitoare. Erau multi, erau rapizi, pareau sa aiba un fel de inteligenta aparte in a evita eforturile mele de a-i lichida. Tin minte si acum, dupa 40 de ani cum urmaream cate unul de-a lungul camerei si cum de multe ori miscarile evazive ale gandacului erau mai eficiente decat papucul meu care se dorea exterminator.
Erau mai rapizi decat mine de cele mai multe ori si pareau cumva sa imi anticipeze miscarile. Am scapat partial de ei mutandu-ma intr-o locuinta care avea mai putini si in final intr-o alta tara, unde n-am mai avut deloc. Poate or fi pe undeva si prin Irlanda, dar eu nu i-am mai vazut.
Uitasem de existenta gandacilor de bucatarie si de faptul ca impartim impreuna aceeasi planeta (si de multe ori aceleasi apartamente) pana acum doua saptamani cand Universul a decis ca trebuie sa locuiesc din nou pentru o vreme (nu mi-e clar cat de mult timp, va tin la curent) intr-un apartament la bloc in undeva in Ardeal, apartament care are, ati ghicit, si animalul national romanesc, gandacul de bucatarie. Ma rog, aici parerile sunt impartite, unii zic ca animalul national romanesc ar fi stafilococul auriu, altii ca ar fi bormasina (pe aia cu Miorita ii lasam in bezna traditiilor). Eu zic totusi ca animalul national romanesc e gandacul de bucatarie, change my mind.
Surpriza reintalnirii cu prietenii mei de joaca din tinerete mi-a reactivat un carusel emotional, am inceput sa ma intreb daca quarante ans après (pardon my French) mai am viteza si reflexele din tinerete. Spre socul meu total gandacii astia de bucatarie din Ardeal sunt total diferiti decat aia din Bucuresti. Se misca cu viteza melcului sedat, merg in linie dreapta, nu in zigzag, zici ca asteapta sa moara. Parca se uita in ochii mei si zic “No, hai, ma, odata, ce mai astepti? Da cu papucul ala!” Aproape ca simt ca e o confruntare inegala, ca am o dificultate morala in a-i ucide. Se misca atat de incet ca poti sa ii colectezi cu mana vii, ceea ce era de neconceput cu omologii lor bucuresteni.
Gandacii cu care coexist eu acum (eram tentat sa zic “confrunt” dar numai confruntare nu e) sunt fix in spiritul vremurilor noastre, niste gandaci slabi, trotinetisti, lenti, care se ofenseaza usor si care par sa aiba nevoie de un safespace ca sa existe. Se poarta de ca si cum ar fi niste gandaci care au drepturi si eu ii abuzez. Ma intreb cat timp va mai dura pana va aparea si un ONG care sa le apere drepturile.
Sau sa ma compare cu Putin.