Casa in care am copilarit avea doi vecini unguri si un sas. Un ungur in stanga, un ungur in dreapta si sasul in fata, peste drum. Copiii lor erau cam de aceeasi varsta cu mine asa ca ne jucam des impreuna iar atunci cand ne jucam obisnuiam sa le spun ca eu sunt o oaza de latinitate acolo. Era e expresie care o auzisem pe la scoala si mi se parea ca intr-un chip ironic se potriveste de minune. Vecinii mei aveau simtul umorului, chiar daca eu il testam destul de intens.
La doua case mai departe era si un evreu pe acolo, evreul avea o fata, tot de varsta noastra, insa era grasa, urata si uracioasa asa ca nu prea ne interesa. In plus n-avea nici simtul umorului, ceea ce e destul de rar printre evrei. Mai tarziu mama vecinei noastre cele grase a avut ceva probleme cu legea, a fost arestata o vreme, i s-a pus si poza la avizierul orasului "Militia va informeaza" dupa care au plecat cu totii din oras, am auzit ca au plecat in Israel. Unde in alta parte?
Mai era si un fost italian, zic "fost" pentru ca in afara de nume n-avea nimic italienesc in el, nici tac'su nu stia o boaba. Povestea e simpla, la un moment dat imparatul Franz Josef a avut un moment de ratacire si a bagat niste colonisti italieni prin zona Hunedoarei, colonisti care s-au pierdut in prima generatie, n-a ramas decat ADN-ul si numele de ei. Asa ca varianta etnica ferma, stabila era compusa din 3 unguri pe stanga + 1 roman central + alti doi unguri pe dreapta + 1 sas vizavi. Tigani n-aveam, ca astia ori erau nomazi, ori aveau alta treaba.
Si ungurii si sasul mergeau la scoala romaneasca din motive de ei stiute, probabil ca le era mai simplu asa. Desi existau bine mersi scoala generala si in maghiara si in germana. Cea germana s-a inchis la un moment dat din lipsa de copii, ca toti nemtii au luat drumul Bavariei si Badenului, astea erau destinatiile lor favorite.
I-am invidiat intotdeauna pe amicii mei unguri pentru cartile fabuloase care apareau la editura Kriterion in maghiara si care zaceau cu anii in rafturi, nu le cumpara nimeni. Romanii doar salivau la ele iar ungurii pareau sa nu fie interesati de subiectul carti. Sau daca erau interesati o faceau atat de discret incat rafturile de la Kriterion pareau neatinse.
Bancurile cu subiecte etnice erau la ordinea zilei. Si parca n-avea niciun haz sa spui un banc cu unguri sau moldoveni daca in grup nu era si un ungur sau moldovean pe care sa il privesti in ochi in timp ce spui bancul. Cam cum face cainele care iti cauta privirea cand isi face nevoile. Mai mult decat atat, aparea si perversitatea auto-ironiei. Am auzit bancuri savuroase despre unguri spuse de unguri, sau bancuri despre ardeleni spuse de ardeleni. Dar in general nu iesea nimeni in decor si nimeni n-avea plangeri majore. Viata era in mod natural multiculturala si toti eram ok cu asta.
In toata aceasta atmosfera relaxata erau si unele exceptii. De exemplu un unchi de-al meu era destul de patruns de ideea nationala. Daca era dupa el ar fi facut si un KuKluxKlan local, noroc ca nu era dupa el, ca nu-l lasa Partidul de capul lui. Avea omu' doi baieti care spera el sa ii impartaseasca valorile. Unul din baieti s-a insurat cu o unguroaica si nu prea se frecventau iar celalalt si-a luat o nemtoaica cu care a si plecat rapid in Germania, ca se putea. Astazi unchiul meu isi vede cand poate nepotii si stranepotii. Nepotii din Germania nu stiu romaneste, n-au stiut niciodata si nici nu cred ca vor invata vreodata. La ce le-ar folosi?
Din cand in cand mai trec prin orasul in care m-am nascut si am copilarit. Vecinii unguri si sasi au disparut de mult din peizaj. Nu stiu unde au plecat, pot doar sa presupun ca au alte domicilii fiscale, ca acum se poate calatori doar cu buletinul.
Dupa ‘90 cativa sasi au vrut sa se intoarca ca sa isi recupereze casele insa Ceausescu a fost destul de viclean incat sa le ceara inainte de plecare sa le vanda, nu le-a confiscat. Asa ca acum nu mai au ce sa mai recupereze, casele lor au fost cumparate de la stat de chiriasii veniti dupa ei.
Scolile in limba maghiara si germana sunt si ele o amintire. Pe cine sa invete ce? Carti nu prea mai exista nici in limba romana, darmite in limba maghiara? Singurul loc in care am auzit maghiara a fost la Castelul Corvin, unde m-am dus sa fac niste poze. Era un grup de turisti din Ungaria, care sporovaiau vesel, se uitau lung la pereti iar apoi s-au imbarcat in autocarul lor luxos si au plecat mai departe.
Au disparut din oras si o buna parte din "colonistii" moldoveni adusi de regimul comunist. Au murit sau au plecat la pensie in locurile lor de bastina, sa moara acolo. Asa ca orasul a inceput sa aiba incertitudini etnice si mai mari decat avea pe vremea copilariei mele.
Acum sunt mult mai vizibile in oras ca niciodata fustele inflorate, palariile si mirosurile comunitatii tiganilor, comunitate care s-a lasat de viata nomada si a ocupat cu mare placere locul lasat liber de unguri, sasi, svabi si moldoveni. Sunt peste tot, n-ai cum sa nu ii vezi, ii auzi, ii mirosi, sa ii simti.
Asa ca ma gandesc ca daca voi reveni in oras peste vreo 20 sau 30 de ani s-ar putea sa pot sa fac din nou glume cu "oaza de latinitate". De data aceasta insa glume mult mai mai triste. Cand vad fustele inflorate din plastic parca mi se face dor de vecina mea cea grasa si uracioasa. Cine stie prin ce chibutz si-o purta amintirile, ca si mine...