Viata secreta a obiectelor mici abandonate

Am scris initial aceasta scurta poveste ca guestpost pentru , i-am dat apoi un crosspost si aici, dar m-am gandit ca poate ca isi are totusi locul ei si in limba romana. Acel moment cand sunt musafir pe propria mea publicatie. 😊

De cand ma stiu am fost atras in plimbarile mele de obiectele mici aruncate sau pierdute pe strada. Mi se parea o lume paralela cu cea a oamenilor care merg pe strada si le ignora. Am incercat sa mai vorbesc despre ele insa am observat repede ca nu intereseaza pe nimeni obiectele mici pe care le gasesc sau le vad si n-am mai insistat sa le povestesc.

Mai tarziu, ca adult nu am mai povestit nimanui despre asta din prudenta, oamenii sunt foarte grabiti in a-ti pune o eticheta daca ai un comportament care lor li se pare bizar.

• Pana intr-o zi cand un bun prieten mi-a povestit ca a avut o perioada mai dificila in viata cand a fost homeless. Iar unul din lucrurile pe care il facea des era sa colecteze monezi de pe jos. Vazand scepticismul meu ca s-ar putea gasi prea multe monezi pe jos mi-a propus sa facem o proba. Ne-am plimbat in cateva locuri alese de el, o parcare, o iesire de metrou si in doua ore am strans amandoi monezi cat pentru o bere ieftina. Mai mult el, ca el era in mod evident mai antrenat decat mine.

Monezile acelea, ca orice alt obiect mic abandonat pe strada erau acolo pentru oricine, insa nu oricine putea sa le vada. Prietenul meu le gasea si culegea cu relaxarea si profesionalismul unui culegator de ciuperci sau orice altceva. Pana la urma suntem cu totii urmasii unor nesfarsite generatii de culegatori, a cauta si gasi obiecte mici este in ADN-ul nostru.

• Mai tarziu, cand Universul a decis sa devin psihoterapeut mi-am permis luxul nu doar de a vorbi cu altii despre obiectele mici abandonate, ci sa ii incurajez pe pacientii mei sa imi aduca cate un mic obiect pe care il gaseau pe strada in drumul spre mine iar apoi sa vorbim despre asta.

Obiectele mici abandonate pe strada spun intotdeauna o poveste, insa arareori povestea aceea este despre ele. Cel mai adesea povestea este despre noi insine, cei care le vedem, le gasim, le decupam perceptiv-cognitiv din mediu si eventual ne aplecam sa le ridicam, ca sa le vedem mai bine. Si pe unele le pastram.

Povestea este despre noi insine pentru ca nu vedem niciodata un obiect intamplator. Nu vedem ce este in jurul nostru, ci vedem ceea ce cautam, ceea ce suntem pregatiti sa vedem. Obiectul pe care il gasim este despre noi, privitorii.

• Ii rugam pe pacientii mei atunci cand veneau la mine cu cate un obiect, o piulita, o agrafa, un pix sa imi vorbeasca despre obiectul respectiv. Era un simplu test proiectiv improvizat care insa functiona fara gres, de fiecare data. Atunci cand vorbeau despre obiectul gasit vorbeau intotdeauna despre ei insisi.

Iar si mai tarziu, cand am inceput sa cochetez cu ideea de fotografie mi-am dat seama ca mi-ar fi placut daca ar fi existat un stil fotografic dedicat obiectelor mici abandonate pe strada. Nu este fotografie de strada pentru ca nu include element uman. Nu este macrofotografie pentru ca nu intotdeauna sunt obiecte foarte mici. Ar putea fi un pantof sau o carte. Nu este 'urban decay' pentru ca nu este despre decay si in orice caz nu despre oras sau un loc. Nu stiu daca exista un asemenea stil fotografic iar daca ar exista probabil ca ar fi unul din cele dificile si inutile.

• Ce am cauta intr-o asemenea fotografie? Compozitia? Povestea obiectului?